Incerc de multa vreme sa imi adun gindurile pentru a scrie acest post. Imi este tare greu pentru ca nu stiu de unde sa incep. Sunt atitea lucruri in neregula care se inlatuie unele cu altele zi de zi incit ma intreb uneori daca totul se petrece in mintea mea si daca doar eu fac conexiunile acestea. Voi alege sa scriu postul in mai multe parti, nu stiu cite vor fi in final, dar voi incepe facind o introducere pentru a sublinia citeva lucruri mai tirziu.
Am mai scris cindva un post numit O epoca ce se destrama. Singura conexiune dintre acest post si acela ramine in final evolutia mentalitatii romanesti si tarele filonului de romanism creat de sistemul zis „comunist” din ultima jumatate de veac in societatea noastra.
Multi sustin ca am convingeri comuniste. Acestia sunt cei care au trait sau au fost crescuti otraviti mental de o ideologie care nu a avut nimic de a face cu comunismul ci cu cultul personalitatii. Adevaratul comunism se stie prea bine ca a fost deturnat in mod odios la citiva ani de la revolutia rusa, in urma luptelor intestine dintre factiuni. Revenind: inainte de a-mi judeca punctul de vedere va rog sa ginditi nu sa judecati.
Am crescut in epoca ceausista pina la 14 ani si 5 luni. De cind am fost mic am fost crescut cu ideea ca vei ajunge ceea ce iti propui sa devii atunci cind vei fi mare. Era un lucru care nu tinea de inoculare ideologica ci la vremea aceea parea o forma de libertate, de egalitate a sanselor, indiferent de sex, religie sau clasa sociala sau poate era doar un lucru cu care incercau parintii sa isi impulsioneze copiii. Am trait o copilarie fericita desi parintii mei nu erau membri de partid. Nu am stiut niciodata de torturile din inchisorile comuniste dar stiam ca nu e bine sa vorbesti de rau, in public sau cu voce tare, despre partid si conducator. E adevarat, la 5 ani, atunci cind televizorul mergea in gol iar Ceausescu vorbea in congresele partidului, in timp familia isi facea de treaba prin casa sau rudele se asezau la birfa, eu priveam singuratic discursul, asezat turceste in fata televizorului alb-negru, pe lampi, ce statea cocotat pe servanta. In rest insa, sistemul politic nu avea nici o influenta asupra poznelor mele de copil. Eram bucuros ca imi puteam petrece timpul alaturi de parintii si bunicii mei, de bomboanele cubaneze si ciocolatelele chinezesti in folie aurie din pomul de Craciun, de plimbarile prin Oraselul Copiilor si de vata de zahar sau de cartile de colorat si jocurile de „Piticot” sau „Nu te supara frate!”.
Scoala era unul din lucrurile care iti umpleau destul de mult viata inca de mic, iar competitia dintre copii, sustinuta din umbra de parintii ambitiosi, care incercau sa demonstreze superioritatea meseriei lor de medic, inginer sau maior asupra educatiei si inteligentei copilului lor fata de cel al unuia de muncitor, strungar sau lacatus, iti aratau ca viata e dura. Am invatat acest lucru inca de mic cind aflam de la ai mei ca eu nu pot lua premiul I pentru ca ei nu pot „sa mearga cu sacosa” la invatatoare. Cu toate acestea, pot sa spun ca m-a dus capul destul de bine si am luat premii, e adevarat ca mai multe de II si III si unul singur de I. Acest lucru pe mine insa ma ambitiona si incercam sa imi spun tot timpul ca se poate depasi orice nedreptate atunci cind oamenii nu au ce sa iti reproseze si nu gresesti cu nimic. In clasa a patra, am facut o pneumonie care m-a tinut departe de scoala o vreme, si dupa o perioada dificila in care am recuperat multe materii, am intrat la gimnaziu. Atunci am avut un soc psihologic, fiindca materiile pareau mai grele decit in clasele elementare iar profesorii erau mai exigenti cu notele si cunostintele elevilor. Cu toate acestea, eram un elev silitor, „tocilar” cum se spunea, un om in banca lui si la propriu si la figurat, iar multa vreme am fost comandant de grupa, in ciuda faptului ca nu imi placeau aceste responsabilitati fiindca nu mi se parea ca mi se potrivesc. Profesorii erau foarte exigenti iar educatia se facea cu legendara bataie cu linia la palma si cu pedepsirea prin statul in fata clasei. Trebuia sa inveti din scoarta in scoarta manualele de tip „caramida” ca sa poti trece clasa, sa iti faci in fiecare zi temele si evident sa fii activ in timpul lectiei si la tabla. Materiile erau stufoase iar profesorii isi faceau datoria cu temeinicie, acest lucru nu ar putea fi tagaduit de nici unul din cei care au studiat in vremea aceea.
Totusi, elevii aveau si partea lor de distractie in pauze: lapte gros, leapsa sau peretelul. Nu erau alte tentatii, iar comandantii de clasa si de grupa erau instruiti sa raporteze dirigintei toate neregulile colegilor lor. Acestea erau lucruri de genul: „x a dat cu creta in y”, „x arunca cu hirtii pe jos”, „x a chiulit de la clasa” si altele care acum, evident, par tuturor niste fapte fara noima ca sa fie pedepsite asa drastic. Pe vremea aceea insa erau lucruri demne de luat in seama si bune de pedepsit.
La terminarea gimnaziului urma intrarea la liceu, treapta I – in termenii de atunci, iar profesorii faceau gratuit meditatii cu elevii, existau si olimpiade locale sau nationale la diverse materii, la care erau selectionati elevii cu note bune – iar acest lucru era un plus care iti asigura o pregatire mai buna pentru examenele ce urmau. Nu am fost adeptul meditatiilor in particular, nici pentru liceu si nici pentru facultate, dar am reusit prin propriile forte sa intru la liceu la sectia de electrotehnica, asa cum se numea al doilea nivel de pregatire in liceele industriale de atunci, care pregateau inginerii zilei de miine. Celelalte doua erau matematica-fizica (primul nivel) si mecanica (al treilea nivel).
In timpul primelor luni de liceu a trebuit sa efectuez „pregatirea tehnologica” care de fapt era munca patriotica in folosul comunitatii. Unii mergeau la cules cartofi si ceapa, altii la plantat si vopsit de copaci, altii spalau geamuri, altii invatau strungul si alte meserii, dupa cum le era norocul. Eu am fost nevoit sa lucrez intr-un atelier de vopsitorie in cadrul liceului dar am invatat si strungul, am spalat si geamuri, am carat si fier vechi. Era mersul lucrurilor si totul parea normal sa se intimple asa. Din cind in cind eram scosi la manifestatii de 23 august, ca sa marsaluim aliniati cu cartonase colorate pentru cinstirea conducatorului iubit, dar tinerii scoteau mereu ce era mai distractiv din aceste lucruri neplacute si ele nu faceau decit sa lege si mai bine prieteniile intre ei.
Adolescenta decurgea la fel ca si copilaria, fara ca sistemul politic sa ma afecteze emotional intr-o mare masura. Eram in continuare obisnuit cu ratiile de zahar si ulei, cu rarele zile in care vedeam banane si portocale sau de datile in care tineam rind la coada la piine sau carne, cu apa calie si intreruperea curentului ore in sir, cu programul scurt de la televizor si ziarul Informatia plin de stiri despre cincinale si recolte record. Toate acestea erau ca o a doua natura. Eram insa pasionat de timbrele pe care le colectionam, de gumele de mestecat Tipitip si surprizele cu masini, de teatrul tv de miercuri seara si de teatrul radiofonic, de emisiunile tv de la bulgari, de desenele animate de simbata de la Lumea copiilor, de cartile cu Jules Verne si almanahurile Flacara. Seara ieseam in spatele blocului si bateam mingea pina noaptea tirziu, alergam in jocuri de-a v-ati ascunselea sau jucam Castelul si Sotronul. Intr-un fel sau altul si eu si alti copii traiam intr-o lume proprie care ne proteja sau care ne distrageau atentia de contringerile de zi cu zi sau de cele de la scoala, unde trebuia sa purtam uniforma, sa cintam „Trei culori cunosc pe lume” in fiecare dimineata sau sa participam la cursurile de PTAP.
Inainte de revolutie colegii mei au inceput sa fie inscrisi din oficiu in Uniunea Tinerilor Comunisti (UTC) organizatia de tineret a partidului, pepiniera de viitori membri de partid, care vor fi tovarasii de nadejde ai „comunismului”. Inscrierile se faceau pe serii, nu mai stiu dupa ce criterii, insa eu, dintr-o simpla intimplare, am fost facut UTC-ist in ultima serie a anului 1989.
La 14 si aproape 5 luni, revolutia a venit pentru mine dupa toate cele ce v-am povestit.
Vezi si:
Leo. 
Frumos povestit.Din ce inteleg eu pe vremea aia se facea carte adevarata.Te mai si jucai, faceai si teme.Aveai timp de toate.
Multi zic ca se traia rau pe vremea aceea ,eu nu am trait acele perioade dar din ce am inteles din povestirile parintilor mei …era mult mai bine .aveai un loc de munca .o educatie adecvata .accesul interzis in ceea ce privea realitatea din Occident ceea ce era totusi un lucru bun azi tinerii au acces la prea mute oribilitati care nu isi au rostul.,animatoare.droguri,crime,batai,sex la varste destul de fragede si inadecvate.discriminari sociale.oare oamenii se mai intreaba cum s-a ajuns la acest rezultat?oare cum?
Buna, Leo
Am gasit din intamplare pagina ta, cautand Piticot, si e asa de ciudat sa-ti amintesti de perioada inainte de 89. In orice caz, e ciudat sa auzi pe cineva care a avut o experienta asa de asemanatoare cu a ta. Uitasem de toate micile detalii de care scrii, e ca o viata trecuta (eu aveam 10 ani in 89). Apropo, o alta distractie a copiilor era teatrul de papusi. Si dupa desene animate, emisiunea mea preferata era Tele-enciclopedia, care nici nu era rea:)
Ma bucur ca te-ai hotarat sa scrii despre experienta ta, cred ca ar trebui sa ne amintim de (putinele) lucruri bune care se pare ca s-au pierdut cu importul „culturii” capitaliste.
Hello, Ela!
Ma bucur ca ti-a placut postul meu si ca ai lasat acest mesaj. Am vrut in fapt sa scriu un post despre vremurile comuniste asa cum le-am vazut eu, dar mi-a fost greu sa gasesc un punct de start. Singura ancora mentala care m-a ajutat sa imi impartasesc gandurile au fost in primul rand jucariile si alte lucruri pe care le-am pastrat din acea vreme. Am fost surprins sa primesc atatea mesaje legate de aceste posturi, acest lucru imi da speranta ca generatia mea, a celor care inca isi mai amintesc acele vremuri, inca mai are repere in aceste timpuri de neliniste. Sper ca fiecare dintre noi sa povesteasca mai departe, peste ani, copiilor sau nepotilor lor despre vremurile in care copiii inca se mai jucau Piticot sau De-a v-ati ascunselea.
de acord cu tine,aceleasi ganduri ma inconjoara,cand vad tot ceea ce e distrus in tara noastra,imi vine sa plang,de la fabrici,pana la scoli…..multam pt acest editorial,e f bine scris!
Am prins destul de puțin din perioada comunistă, îndeajuns însă pentru a o regreta… În primul rând pentru că ea corespunde unei copilării care nu se va mai întoarce niciodată, apoi pentru că au fost vremuri frumoase (la adăpostul lipsei de griji, care reveneau părinților și bunicilor)… Am avut parte de foarte multe lucruri pline de farmec, farmec pe care astăzi îl regăsesc prea rar și mai mult… în amintiri… Este extraordinar ceea ce ai realizat pe această pagină! Ai atins un colț al inimii mele la care nu vor ajunge nicicând tehnologia de astăzi, vremurile tulburi pe care le trăim și oamenii care se grăbesc să existe artificial, uitând să trăiască într-adevăr…
leo, sunt ceva mai mare decat tine, aveam 26 de ani cand am iesit din metrou la universitate si piata era inundata de oameni fericiti, am stat acolo pana au inceput sa traga in noi). ma mir ca in doar 14 ani petrecuti in comunism simti lucruri care te fac sa scrii asa frumos despre acea perioada. trebuie sa spun ca iti impartasesc in cea mai mare parte gandurile, am avut o copilarie de vis atunci.
problemele au aparut mai tarziu, lipsuri materiale de tot felul (in alimentara se gaseau doar sampanie si praf de creveti din vietnam, atat), avorturi provocate iubitei mele din liceu pe la cine stie ce doctori (nu puteai avea copii la 18 ani, trebuia macar sa ti termini scoala), repartitie obligatorie la mama dracu in tara (am ajuns pe la marsa, intr un camin, ca inginer stagiar), etc.. ce vreau totusi sa spun de fapt este ca pentru un copil cred ca erau mai bune vremurile alea.. succes cu demersul tau, este foarte emotionant.. 🙂
Adevarat,descriere perfecta a realitatii perioadei, pentru unii absurd, pentru altii tulburator…si totusi real – fata de ambiguitatea intelegerii vietii de atunci a noii generatii. Felicitari pentru colectia impresionanta de amintiri ce ne-au bucurat copilaria candva, sunt oarecum naucit de nostalgie si multumit ca nu doar eu am inteles ceva bun din acei ani. Aveam 20 de ani la finish-ul comunismului, cu un Kalashnikov in maini si o deruta cumplita, neterminata nici azi…insa nu as face schimb niciodata intre copilaria mea si cea a propriului copil, ambalajele colorate si accesibile de azi plus nelipsitul touchscreen nu vor compensa lectia despre viata insusita in anii `80, cu lipsuri, cu disciplina si respect,cu compasiune si cu limita absurdului. Sunt sigur ca aceasta pagina ar deveni kilometrica daca cei de-o varsta ar povesti doar o intamplare din acea vreme, daca s-ar intoarce o clipa in trecut, in liceu sau scoala generala, intr-un parc la sfarsit de saptamana sau la vre-un bairam (ceai), sau chiar la munca patriotica din weekend-ul de atunci…Leo a deschis o usa inchisa de multa vreme, de ce sunteti atat de putini aici ?…