Acum 10 ani, pe 5 aprilie 1999, intram oficial, ca angajat, in domeniul internetului. Neoficial, se implinesc 11 ani de cind am facut cunostinta cu  internetul, pe 25 februarie 1998, la internet-cafe-ul Raffles de pe Calea Victoriei.

Privind inapoi imi dau seama ca internetul mi-a salvat viata. Tocmai terminasem un masterat in fizica si urma sa intru probabil ca asistent in vreun laborator odios de cercetare in care dormitau nu numai aparatele vechi de peste 30 de ani dar si cei care le manevrau. Realizam ca urma sa depind foarte mult de cei cu care urma sa lucrez, iar salarizarea la acea data era foarte proasta in domeniul cercetarii, mai ales daca nu aveai la activ un numar serios de articole in revistele de specialitate.

Cu o luna inainte de angajare primisem o vizita din partea lui Dragos, un prieten din copilarie, care lucra atunci la Raffles. Trecuse de la serviciu, in drum spre casa, pe la mine si m-a intrebat daca eram interesat de un post la PCNET ca programator. Mi-a spus sa ma duc la interviu ca poate am o sansa, cine stie. La vremea aceea, toate lucrurile pe care le stiam le invatasem singur din cartile pe care le cumparam din bursa de facultate si pe care le citeam acasa in locul cursurilor de fizica. Invatasem HTML destul de bine, citisem ceva carti de Visual Basic si exersasem pe calculatorul personal, iar in rest lucram foarte bine cu Windows 95 pe care il stiam „ca pe apa” dupa citeva instalari de unul singur.

Am trecut cu bine de interviul cu Alina (Nemes) care a parut placut surprinsa de mine sau cel putin asa mi s-a parut mie atunci. Urma sa termin facultatea la sfirsitul lui martie, cind imi prezentam lucrarea de licenta, iar ea mi-a spus ca pot sa vin inapoi in aprilie si sa ma angajez. Si-a tinut promisiunea atunci cind am revenit si m-a angajat pe loc, propunindu-mi un salariu de 150 dolari, care la vremea aceea era un salariu mai mare decit cistigau chiar si parintii mei. Tin minte si acum ca pe drumul de intoarcere, in vagonul de metrou, am realizat pentru prima oara ca din acea zi sunt un om pe picioarele mele.

Am fost un om norocos pentru ca Alina a avut incredere in mine de la bun inceput. Nu stiu care alt om mi-ar fi acordat atitea sanse cite mi-a oferit ea. Am avut toata libertatea de a lucra cu limbaje de programare, programe software sau echipamente costisitoare de-a lungul anilor, incercind sa fac lucrurile mai bine de fiecare data, fara sa fie nevoie sa ii argumentez mereu deciziile mele. Multa lume nu stie, dar portalul Romania Online, la care am lucrat din prima zi pina in ultima zi, timp de 7 ani, intre 1999 si 2006, a fost facut cu sufletul nu numai de mine si Alina dar de toti cei care au lucrat acolo de-a lungul timpului. Intr-un fel sau altul am fost unul dintre „parintii” acestui portal si nu mi-e rusine sa recunosc acest lucru, chiar daca de-a lungul timpului multi dintre cei care lucrau in online vorbeau in termeni destul de jignitori la adresa lui, fara sa fi cunoscut la vremea aceea dificultatile pe care trebuie sa le depasesti pentru a intretine un site atit de complex. Intre timp, multi dintre ei au realizat dificultatile si ca dovada e faptul ca multe dintre portalurile concurente au disparut sau au intrat in colaps. Vremea portalurilor apusese deja in 2006, cind am plecat.

Atunci cind am plecat de la ROL vroiam in primul rind sa fac altceva si sa lucrez cu lucruri pe care timpul de la serviciu nu imi permitea sa le pun in aplicare, pentru ca ar fi insemnat un efort mult prea mare. Dar stiam ca pot oricind sa iau totul de la 0, cu experienta pe care deja o acumulasem. Nu am vrut niciodata sa dovedesc nimanui ca pot mai mult sau ca sunt subestimat. Nu am avut niciodata un astfel de scop si nici nu voi avea vreodata. Timpul si lucrurile pe care le-am facut, au aratat mult mai bine abilitatile mele, tuturor celor care m-au cunoscut sau care au lucrat cu mine, decit as incerca sa sustin eu.

Acum, la 10 ani de atunci, singurul lucru care s-a schimbat este doar experienta pe care am acumulat-o. Sunt fericit pentru faptul ca am ramas la fel de pasionat de munca mea si ca fiecare lucru pe care il fac, il fac la fel ca in prima zi, cu aceeasi curiozitate de a afla mai multe si de a asculta si alte pareri.

Oamenii tind sa devina rigizi cu timpul si sa pretinda ca experienta lor tine loc de orice argumentare in fata celorlalti. Este adevarat experienta nu ti-o poate lua nimeni, in fond asta te face valoros ca angajat, pentru ca experienta este singura pe care nu o poti invata din carti sau la cursurile de project-management. Pentru mine insa acum conteaza mai mult sa dau mai departe cunostintele mele si sa acord increderea, asa cum mi-a fost acordata cindva si mie, celor cu care lucrez, indiferent de greselile sau personalitatea lor. Acum simt ca maturizarea mea sufleteasca, inceputa cu acea seara din vagonul de metrou, s-a incheiat.

Nu stiu daca pasiunea pentru programare si internet va dura toata viata mea. Uneori imi dau seama ca deja imi acapareaza prea mult din mintea si timpul meu, dar chiar daca ar fi sa renunt la aceasta profesie nu as regreta, pentru ca undeva acolo, in noianul acesta al online-ului romanesc stiu ca am lasat o bucata din mine, care va ramine. Nu va ramine neaparat ca o dovada fizica a ceea ce am facut ci a ceea ce am incercat sa le insuflu celor cu care am lucrat. Si anume ca lucrurile pe care le faci nu au nevoie de motivatie, bani sau faima ca sa le faci bine ci au nevoie doar de pasiune, multumirea de sine ca ai facut ce trebuia si de incapatinarea de a nu renunta atunci cind e mai greu.