De cealalta parte a mesei

In ultimele 4 luni, datorita pozitiei pe care am obtinut-o in cadrul firmei la care lucrez, am inceput sa particip la interviuri de angajare pentru posturi de programatori PHP sau Flash si chiar web designeri, mai intii ca team leader iar mai apoi ca manager tehnic de proiect.

La inceput, ideea ca trebuie sa participi chiar si ca observator se manifesta simptomatic precum acea senzatie de emotie pe care o resimti de fiecare data cind trebuie sa intri la un examen pe care nu stii totusi daca il vei putea trece cu brio. Iar senzatia continua sa persiste in mod ciudat chiar si acum dupa citeva runde de interviuri. Este normal, bineinteles, veti zice – pentru ca unii dintre voi ati trecut deja prin aceasta experienta – insa senzatia persista in primul rind nu fiindca nu stii cit de calm vei fi, cit de indiferent vei fi sau cit de impunator vei fi ci mai ales pentru ca nu stii cit de inteligent vei fi. Exista intotdeauna nesansa sa te afli in situatia jenanta ca cel intervievat sa fie mai experimentat decit tine, mai abil decit tine, mai calm decit tine si atunci realizezi ca te poti face usor de ris nu numai in fata lui ci a celorlalti care asista la interviu. Mai mult decit atit, iar acest lucru il percep cel mai acut, este teama de a nu-l pune intr-o situatie de dificultate ridicola pe cel/cea care aspira sa iti fie coleg/a sau angajat/a.

Pot spune ca am avut noroc atit ca angajat cit si angajator. Ca angajat incep sa imi dau seama ca sunt putini oameni care pot sa treaca dincolo de aparentele pe care le lasa un CV sau un portofoliu. Mai mult decit a analiza corectitudinea raspunsurilor pe care le dai sau a nesigurantei pe care o manifesti in unele momente ale interviului, cel care te intervieveaza, fie ca este din departamentul HR sau chiar din departamentul la care ai aplicat, trebuie sa intrevada in sclipirea ochilor tai, in gesturile tale, in cuvintele pe care le rostesti, potentialul latent de care dispui atit ca persoana cit si ca angajat. Iar in aceasta privinta pot spune ca sunt recunoscator Alinei si lui Andrei pentru sansa pe care mi-au dat-o si pe care cred eu ca am reusit sa o fructific fara sa ii dezamagesc.

Ca angajator am avut sansa sa ma aflu la primele interviuri alaturi de Costin, un om caruia ii datorez multe din cunostintele pe care le-am acumulat in ultimele luni si caruia ii apreciez nu numai spiritul iscoditor dar si talentul de pedagog – cu stilul acela sfatos si prietenos de a-ti vorbi – de Adu, care a avut incredere in mine in ciuda atitudinii lui mai distante si reci, sau alaturi de Irina, care a simtit ca poate avea in mine un coleg de nadejde.

Acum sunt pus in postura de a intra singur in sala de sedinta cu CV-ul si portofoliul candidatului intr-o mina si cu lista de teste si intrebari in cealalta si sa reusesc sa fiu calm si sigur pe mine, amabil si rabdator si incercind la rindul meu sa intrevad dincolo de greselile inerente, de aspectul fizic sau de atitudinea lui, acele lucruri care il pot face pe acest individ sa fie o rotita din angrenajul echipei mele mai mult decit din punctul de vedere al abilitatilor actuale cit a celor pe care le poate dobindi, mai mult decit decit emotia pe care o manifesta acum cit a sigurantei cu care isi poate dovedi talentul, mai mult decit al unui chip necunoscut cit a unui coleg plin de umor si voie buna.

Astazi am avut surpriza sa aflu de la Felicia, una din candidatele pe care le-am acceptat in echipa mea, ca interviul cu mine a fost unul cit se poate de atipic si relaxant. Poate ca nu stiu sa sustin un interviu ca la carte, formal si echidistant, si nici nu vreau. Ceea ce insa stiu sigur este faptul ca regulile de baza nu functioneaza bine atunci cind le aplic eu si de aceea este nevoie sa mi le reinventez eu: sa dau sansa unor oameni care poate nu par deosebiti la prima vedere altora, sa fiu intelegator cu lipsa lor de coerenta dupa o zi de munca in care si-au facut timp sa alerge la interviu, sa fiu indulgent cu neincrederea sau suspiciunea lor in privinta postului sau companiei la care au aplicat probabil dupa multe alte dezamagiri sau nereusite sau indignat de salariul mare pe care il cer daca aptitudinile lor il pot justifica.

Si poate astfel, intr-o zi, vor ajunge si ei de cealalta parte a mesei si isi vor aminti de sansa care le-a fost acordata cindva, cind poate nu mai credeau in ei sau altii nu mai credeau in ei si vor incepe sa gindeasca regulile interviului asa cum le vor simti ei ca persoane responsabile de destinul altora.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s