Seria amintirilor din copilarie petrecuta in era comunista continua cu obiceiurile si activitatile de zi cu zi.

Anii ’80 au fost cei mai grei pentru romani deoarece dorinta lui Ceausescu de a plati datoria externa a dus la economii si rationalizari masive in toate sectoarele de productie interna, atat in industrie cat si in agricultura. Daca in anii ’60 si ’70 mancarea nu fusese deloc o problema, la inceputul anilor ’80 alimentele au inceput sa se gaseasca din ce in ce mai rar si in cantitati din ce in ce mai mici. Astfel, multe alimente de baza si de calitate foarte buna erau destinate exportului, oamenii erau obligati sa munceasca mai mult pentru a creste productia la export, iar curentul electric, apa curenta si gazele naturale erau rationalizate doar pentru gospodarii nu si pentru fabrici si intreprinderi, pentru a utiliza resursele la capacitate optima in sectoarele economiei in vederea achitarii datoriei externe. De aceea, multi dintre copiii si adolescentii de atunci isi aduc foarte bine aminte si cu foarte multa amaraciune de anii comunismului, mai ales prin prisma ultimilor 10 ani de rationalizari excesive ale regimului Ceausescu.

Activitatile zilnice din anii optzecisti ai comunismului erau destul de limitate iar serviciul era partea cea mai importanta din zi pentru ca acolo oamenii se confruntau cu normele de lucru, necesare indeplinirii planurilor de munca stabilite de partid (din aceasta cauza pauzele de masa erau de doar 15 minute si se adaugau peste programul de lucru) iar sefii lor erau persoane cu 4 clase sau mai putin – probabil pentru ca un sef intelectual ar fi fost mai binevoitor fata de muncitori. Existau 3 ture de lucru in uzine si intreprinderi: tura de dimineata (06:00-14:15 sau 06:30-14:45), tura de dupa-amiaza (14:00-22:15 sau 14:30-22:45) si tura de noapte (22:00-06:15 sau 22:30-06:45) iar sambata era zi lucratoare cu program scurt pina la ora 11. Turele erau efectuate alternativ la distanta de 2 sau 3 saptamani (unele intreprinderi nu aveau tura de noapte). Uneori, cand era nevoie, se lucra si duminica. Echipele de lucratori din sectii erau foarte unite, prieteniile legate la serviciu erau cele mai trainice fiindca oamenii petreceau mult timp impreuna la locul de munca si erau legati de aceleasi probleme sociale si economice pe care le impunea regimul.

Cand se intorceau spre casa, oamenii se opreau cateva ore la alimentara, la aprozar sau prin piata ca sa mai cumpere cate ceva de mincare, acestea avand program tirziu pina la ora 20:00. In ultimii ani ai anilor ’80 insa alimentarele si aprozarele se inchideau mai devreme pentru ca nu prea mai aveau ce sa vanda. In rest, mancarea trebuia procurata stand la cozi foarte lungi, incepand de dimineata de la orele 2-3 noaptea pina la ora inchiderii. Din cauza programului de lucru, la cozi se duceau alternativ sotul sau sotia, iar cand acestia lucrau in aceeasi tura, rudele mai in varsta, pensionate, le tineau locul la coada sau cumparau si pentru ei. Atunci cind masina de aprovizionare venea in mod inopinat la alimentara, vecinii care erau acasa sunau la cei aflati la servici, iar daca nu era nimeni care sa tina locul la coada, copiii erau trimisi din vreme ca sa tina locul la coada pina ajungeau parintii acasa. Asa ca programul copiilor includea nu numai scoala si joaca ci si tinutul randului la cozi. Cozile la alimentara se faceau la carne de pui, carne de porc sau de vita, faina, unt sau mezeluri. Atunci cind coada erau foarte mare, acestea erau rationalizate asfel incat nu se putea cumpara o cantitate mai mare de o bucata din fiecare (de aici si expresia „dati cate una ca sa ajunga la fiecare!”). Uleiul si zaharul erau rationalizate si erau vandute o singura data pe luna unei familii si se vindeau la bacania de cartier alocata blocului in care locuia. Ratia se cumpara pe baza unei cartele in care vanzatorul nota ziua cand a fost acordata. In ciuda faptului ca ratia era asigurata si la bacanii se faceau cozi insa acestea nu erau asa lungi.
In toata aceasta amaraciune existau insa si situatii comice, de pilda cand la alimentara de langa o fabrica se bagau pateuri sectii intregi ieseau din cladirea fabricii si se asezau la coada sau cind dupa ce ani intregi unii incercasera sa isi faca pile la alimentara din cartier sa vina a doua zi Revolutia.

Apa minerala si alcoolul (votca, tuica, lichior, coniac, rom, slibovita, vin spumos, sampanie, cu exceptia marcilor de renume precum coniacul de Segarcea care era pentru export) se gaseau in alimentare, iar vinul de masa si berea se gaseau rar, daca vroiai sa consumi vin sau bere zilnic atunci le gaseai sigur in restaurante. Romanilor le placea sa bea sprit (apa minerala sau sifon + vin) si berea la halba sau vrac (la sticle de un litru). Sticlele standard de 1 litru si jumatate de litru erau returnabile si erau scazute din pretul bauturii (pentru apa minerala, vin si bere).
Inevitabil, lipsurile cotidiene au dus la aparitia speculei. Erau persoane care stateau la cozi si luau mai multe bucati din ceea ce se vindea, iar daca se vindea in numar limitat de regula acestea se obtineau „pe sub mana”, direct de la seful de magazie, inainte ca ele sa fie livrate in alimentara, in schimbul unei spagi. De aceea, multe alimente erau procurate de la speculanti, iar cand se obtineau ele erau puse la conservat: de exemplu salamul era dat prin faina, invelit in ziare si pus la uscat sau, pentru cei ce isi permiteau, era afumat ca sa tina mai mult. Din aceasta cauza, copiii erau deseori frustrati pentru ca nu puteau sa manince decat cu ocazii speciale din mincarea procurata. Fructele exotice se gaseau si ele foarte greu in aprozare (portocale, banane) si se faceau si pentru ele cozi de dimineata, atunci cind anunta cineva ca „se baga marfa”. Singurele alimente care se gaseau mereu erau painea si crevetii vietnamezi. La paine nu se faceau cozi decat de revelion, cand magazinele nu functionau pe 1 si 2 ianuarie. Painea se vindea si „la jumate” si „la sfert”, daca nu vroiai sa cumperi o paine intreaga. Sortimentele de fainoase erau destul de variate, pentru toate gusturile: chifle, graham, paine fara sare, paine normala, cornuri, batoane, bagheta frantuzeasca (care era si cea mai scumpa, 3 lei), japoneze, biscuiti (din belsug, Voinicelul), etc. Si lactatele (iaurt si lapte dulce sau batut) se gaseau destul de des, exceptie facand doar sana, care se gasea rareori.

Existau insa si lucruri de uz casnic care nu se gaseau usor: electrocasnice (frigidere, televizoare), covoare, etc. si din aceasta cauza se faceau liste in magazine cu cei care doreau sa cumpere, iar cand erau livrate ele erau vandute in ordinea inscrierii. Tigarile straine si cafeaua se vindeau si ele „oficial” in magazine, numai ca ele nu se gaseau practic niciodata pentru ca erau „vandute” speculantilor inainte sa fie puse in raft. Cafeaua care se gasea era varsata nu la pachet si amestecata 50% cu naut si era numita nechezol. Dar si aceasta era procurata de multe ori de la colegii de serviciu sau cunostinte ale caror rude sau prieteni lucrau la o unitate alimentara. Cei care locuiau langa frontiera cumparau tigari, cafea, sapunuri, ceasuri electronice, samd de la vecinii sarbi sau basarabeni, iar cand le aduceau in tara erau vandute apropiatilor (colegilor de servici sau rudelor) ca sa nu fie acuzati de specula si contrabanda. Cei care reuseau sa faca rost de astfel de lucruri le pastrau cu sfintenie in casa pentru cazul in care trebuiau sa apeleze la un medic, un militian sau alt functionar de stat pentru rezolvarea sau urgentarea unor servicii sau favoruri. Lipsa de alimente de baza naturale era suplinita de alimentele imbogatite cu soia (si probabil alti inlocuitori nutritivi) cum erau mezelurile (salam, sunca, crenvursti, etci), singurele exceptii fiind la acea vreme sunca de Praga si salamul de Sibiu (acesta era fabricat pentru export) care se gaseau foarte rar.  Cei mai multi oameni din mediul urban traiau in acea vreme la limita subnutritiei, norocosii fiind cei care aveau rude sau parinti la tara si aveau acces mai usor la produse lactate, zarzavaturi si carne si uneori chiar faceau specula cu ele (oua, branza, carne, fructe, legume).

Ajunsi acasa, oamenii apucau 2-3 ore de curent electric care se oprea in jur de ora 18:00 si era oprita de regula pina la orele 20:00, dar uneori si dupa miezul noptii. In acest timp, se culcau pina pornea curentul, iar copiii se jucau sau isi faceau temele la lumina lumanarii, a opaitelor improvizate (din borcane umplute cu ulei cu capace metalice cu fitil facut din sireturi de pantofi sau alte textile) sau in cel mai bun caz a unei lampi cu gaz. Elevii mai mari aveau program pina seara la 19:00 la scoala si veneau pe intuneric acasa, urcand pe scari orbecaind sau, daca aveau noroc, veneau alaturi de un coleg care detinea o lanterna. Uneori se aventurau in lift daca lumina era pornita si faceau pariuri daca vor ajunge la etaj pina se va inchide lumina si uneori chiar ramineau blocati in lift din aceasta cauza. Curentul electric fiind oprit, nu functionau nici hidrofoarele si evident nu curgea nici apa la robinet. Apa era mai mult rece, uneori calaie (calduta) si rareori fierbinte. Dupa ce pornea curentul electric, apa trebuia lasata sa curga foarte mult pentru ca ori era murdara, ori era inca rece sau calaie (pina se incalzea cat de cat) sau pentru ca presiunea era mica si dupa ce se incalzea cu greu umpleai cada de baie. Si gazele erau rationalizate si in timpul zilei presiunea gazelor de la aragaz era asa mica incat la etajele superioare aproape ca nu se deschideau ochiurile aragazului. In timpul iernii era o tragedie pentru ca nici caloriferele nu erau incalzite si singura sursa de incalzire era aragazul la care se aprindeau toate ochiurile. In bucatarie erau uscate si rufele care erau purtate saptamanal, ca sa se usuce mai repede. Doar seara si in timpul noptii presiunea gazelor era marita si atunci cind veneau sarbatorile de Craciun sau Paste gospodinele trebuiau sa se trezeasca cu „noaptea-n cap” ca sa gateasca cozonaci si mancare pentru ca atunci puteau folosi cuptorul aragazului. Si apa curenta functiona la presiune redusa pe tot parcursul zilei si era nevoie sa fie stocata in sticle, cratite si oale pentru mincare si se umpleau bidoane sau chiar cada de la baie pentru spalatul rufelor sau pentru toaleta.

In familia mea, sarbatorile erau celebrate in fiecare an asta si pentru ca bunica mea tinea la traditii. Nu am fost impiedicati niciodata sa nu facem sarbatorile, iar bunica mea avea icoane si cruciulite in casa si nu a avut nici o problema cu autoritatile. Nu pot spune ca bunica era o persoana cucernica sau bigota, insa, pentru ca lucrase la Mitropolie, in sectia unde se fabricau lumanarile, a avut o inclinare aparte spre credinta, mai ales din cauza copilariei si adolescentei petrecute inainte si in timpul anilor grei ai celui de-al doilea razboi mondial. Nu am auzit sa faca nimeni din aparatul de stat presiuni asupra cuiva pentru a renunta la credinta sau pentru a nu sarbatori Craciunul sau Pastele in cadru familial. Poate ca din acest punct de vedere oamenii erau liberi, liberi sa creada in Dumnezeu, chiar daca isi exprimau aceste optiuni in familie si nu pe strada. De asemenea, nici adunarile religioase din biserici nu erau interzise, iar turismul monahal se desfasura in conditii chiar foarte bune.

Din cauza lipsurilor, oamenii erau solidari si chiar mai apropiati. In concedii trimiteau vederi, acasa sau prietenilor, cu locurile pe care le vizitau in tara, isi scriau scrisori si reuseau sa supravietuiasca, sa faca cumparaturile si sa mearga pina la servici fara sa aiba nevoie sa aiba tot timpul la indemana un telefon. Telefoanele fixe erau si ele un lux, ca sa iti fie instalat un telefon in casa trebuia sa astepti ani intregi pina ti se aproba cererea. Unele cereri pentru linie telefonica facute in vremea comunismului au fost aprobate la ani buni dupa Revolutie, si chiar si atunci multe linii telefonice inca functionau in cuplaj. In cartierele in care erau instalate telefoane existau insa camere special aranjate in anumite blocuri in care anumite persoane aveau misiunea sa asculte convorbirile efectuate pe liniile telefonice din vecinatate.

Cu toate ca multe lucruri s-au schimbat dupa Revolutie, oamenii avand acces la informatie (mai multe ziare si posturi radio si tv) si la mincare, multe obiceiuri sau tabieturi s-a pastrat cel putin pina la jumatatea anilor ’90. Schimbarea majora a modului de viata s-a produs efectiv odata cu aparitia primelor retele de telefonie mobila (1997) si a primelor supermarketuri (1995) in Romania. Este drept ca multe lucruri s-au schimbat in bine, primul si cel mai important lucru a fost inlaturarea regimului dictatorial si a privarii fortate impusa poporului de catre autoritati. Cei care isi aduc aminte de vremurile de dinainte de ’90 sunt foarte probabil nostalgici dupa modul de viata simplu, chiar daca traiul era greu, pentru se adaptasera foarte bine la lipsa unor alimente de baza care sa le asigure necesarul zilnic de calorii. Totusi, asa cum toata lumea stie, viata este mai mult decat numai gandul la mancare. Oamenii aveau in rest mai multa grija de educatia si cultura lor, de credinta si traditiile lor si intelegeau ce inseamna solidaritatea umana. Vremurile care au urmat dupa Revolutie au adus mai mult belsug, insa traiul oamenilor a fost simtitor afectat pentru ca exercitiul capitalismului a facut ca oamenii sa piarda notiunile de omenie, intelegere, sa aloce mai putin timp pentru lectura si meditatie si mai mult timp pentru asigurarea mijloacelor de a obtine banii necesari supravietuirii intr-o economie de piata si pentru acces la resurse materiale si financiare cat mai bune si cat mai la indemana. Desigur, nu poti aduce capitalismul a doua zi unei tari care traia in socialism (acesta este in teorie sistemul economic in Romania de dinainte de ’90 si nu comunismul) si nici nu poti impune principiile liberalismului intr-un stat social peste noapte. In acest caz, mentalitatea oamenilor reactioneaza pe moment cu o adaptare fortata care tinde sa se diminueze aproape exponential cu o revenire inevitabila la modul de gandire si la aspiratiile (nostalgice) dupa un trai de viata la care parintii, sistemul educational si economic ii adaptase cu incetul de mici copii (acelasi lucru care se intampla in cazul oricarei dependente). Ceea ce a reusit regimul ceausist a fost indoctrinarea poporului printr-un sistem bine oranduit, planificat pe termen lung si bine tintit, pe care regimul de dupa Revolutie nu a reusit sa il implementeze si sa il planifice pentru crearea unei generatii de oameni adaptati unor vremuri noi, ci totul a fost facut dupa ureche (din lipsa unor oameni cu adevarat noi care sa pregateasca vremurile noi), in hopuri (din cauza alternatei grupurilor de interese la putere) si de cele mai multe ori cu la fel de multa rea-intentie ca si regimul ceausist.

Vezi si:

• Amintiri din comunism, in imagini (partea I)
• Amintiri din comunism, in imagini (partea a II-a)
• Amintiri din comunism, in imagini (partea a III-a)
• Amintiri din comunism, in imagini (partea a IV-a)
• Amintiri din comunism, in imagini (partea a V-a)
• Amintiri din comunism

Nota: Materialele din acest post fac parte din colectia personala.