Lumi paralele, jucarii, hobby-uri si oportunisti

In copilarie bunica imi povestea cum era inainte de al doilea razboi mondial. Cum se ducea la birou, cum iesea cu prietenii la spectacole, cum colinda tara si canta in nu stiu ce cor. Eu nu reuseam sa inteleg multe din povestile ei. Toate acele intamplari veneau de undeva de departe, dintr-o tara cu care multi dintre noi nu mai aveau nici o legatura. Ani mai tarziu, plimbandu-ma singur noaptea prin Paris aveam sa inteleg ca traind in Romania am fost in primul rand privat de tot ce era normal. Cei care nu si-au ingaduit in totalitate aceasta privatiune si-au cladit singuri o lumea a lor paralela. O lume rupta complet de realitatea exterioara, o lume a idealurilor, a hobby-urilor, a adevarurilor cenzurate, deschisa numai familiei si prietenilor foarte apropiati. Pesemne ca ne-a fost permisa tacit aceasta lume paralela, pentru a nu devansa decembriele din ‘89.

Toti cei care au pornit la drum alaturi de Radio Contact pe 25 februarie 1990 erau proprietarii unei anterioare lumi paralele. Daca astazi nu putem concepe un post de radio fara bani, studiouri, angajati, manageri, programe, publicitate, mijloace de deplasare si comunicare, studii de piata si altele, pentru pionierii Radio Contact acest lucru nu conta. Pe 25 februarie 1990 s-a nascut noua noastra lume paralela.

Romania fremata. Lumea politica romaneasca se renastea sprijinindu-se pe ramasitele fostilor politicieni comunisti, sau pe batranii politicieni care supravietuisera inchisorilor, lagarelor si canalului. Printre ei apareau si figuri tinere. Trei politicieni romani si-au asumat rolul ursitoarelor la botezul lui Radio Contact din Romania. Acestia sunt: Dinu Patriciu, Calin Popescu Tariceanu si Petre Roman. Noi, cei cativa studenti de la Arhitectura nu stiam atunci de respectiva cumetrie, asa cum nu stiam nici de intelegerile avute intre belgieni si respectivii romanasi, care pozau in fata noastra aidoma lui Mos Craciun cu tolba plina de jucarii.

Pentru a nu intra in amanunte ce nu-mi fac mare placere cand le povestesc, darmite sa le scriu, incerc sa sintetizez:

Cei trei tineri asistenti universitari au inteles ca pentru a prelua puterea politica au nevoie de o portavoce prin care sa-si faca cunoscute proiectele. Dupa aparitia lui UNI-FUN RADIO la universitate, le-a venit ideea unui post personal de radio. Cei doi prieteni liberali, Dinu Patriciu si Calin Popescu Tariceanu, au gasit sprijin la liberalii belgieni si respectiv la RADIO CONTACT BRUXELLES. Postul de radio belgian a organizat o campanie pentru strangerea de bani, muzica si aparatura necesara unui post de radio studentesc in Bucuresti. Primului ministru roman din acea vreme, Petre Roman (fost adversar politic al primilor doi) nu si-a putut da decat acordul pentru un post de radio nepartinic si echidistant politic, iar ca toate aparentele sa fie salvate s-a creat si legalizat ATLD (Asociatia Tinerilor pentru Libertate si Democratie). Asociatie urma sa primeasca de la Primul Ministru licenta de emisie in Bucuresti pe 68,7 FM si din Belgia muzica si aparatura. Primii membrii ai ATLD au fost dintre tinerimea liberala. Dinu Patriciu a cerut rectorului Institutului de Arhitectura Ion Mincu un spatiu in institut pentru un post de radio studentesc si nu a fost refuzat. Ce a aflat mult mai tarziu rectorul a fost ca radioul nu era al studentilor de la Arhitectura.

Pe scurt, la capatul nevinovatelor neadevaruri, pe 24 februarie 1990 in Scoala de Arhitectura isi facea aparitia RADIO CONTACT. Dintre cei doi belgieni cu care am carat aparatura pe scari unul era tehnician, iar celalalt seful animatorilor RADIO CONTACT BRUXELLES. De la ultimul am avut toti de invatat. Necunoscutii romani (cu care am devenit ulterior coleg) erau cativa membrii ai ATLD, Radu Soanca si Calin Popescu Tariceanu.

Toata dimineata zilei de 25 februarie 1990 s-a muncit la montarea aparaturii. Antena a fost montata pe un pilon metalic inalt de vre-o 8 m, ancorat apoi cu sarma si amplasat pe cel mai inalt punct al cladirii: terasa turnului corpului nou de pe Academiei. Toti isi doreau un loc mai inalt, dar atunci a fost tot ce radioul isi putea permite. La etajul 4 al turnului era un atelier unde repeta de obicei trupa studenteasca de teatru: Arhiteatru. Atelierul transformat in studiou, ce a revenit radioului era la etajul 3 din corpul nou de cladire, cu deschidere spre curtea interioara. Distanta dintre antena si studiou era deci destul de mare (wirelles in 1990…?) si semnalul avea pierderi pe cablu, asa ca s-a hotarat ca emitatorul sa fie undeva cat mai aproape de antena. Locul ales atunci (ulterior gasit si de mineri) a fost intr-o cabina de WC de la etajul 4 langa Arhiteatru. Cu aceasta ocazie recunosc pentru a nu stiu cata oara ca ascultatorii nostrii care spuneau ca ne auzim ca din “buda” aveau perfecta dreptate. Alt motiv ar fi fost ca amplasamentul antenei nu era cel mai fericit pentru Bucuresti, iar puterea emitatorului era de doar 50 de wati.

Studioul initial (contrar celor scrise pe unele bloguri) avea cam 70 mp. Continea, pentru inceput ca dotare tehnica, o masa de mixaj (analoaga) veche si albastra, care pe vremuri servise in Bruxelles, apoi fusese abandonata acolo undeva printr-un subsol; microfoane (doua) Shure; doua perechi de casti; doua pickup-uri direct drive cu sinteza de frecventa cu cuart Technics SL 1210MK2; un casetofon si un CD player deck Pioneer si nu in cele din urma celebrul Jonny cu ale lui 6 casetofoane deck autoreverse Akai. Jonny era un automat de marimea unui casetofon deck. Un robot ce pornea/oprea mixand aleator melodiile continute pe cele 6 deck-uri la care era conectat. Va voi povesti cu alta ocazie, in amanunt, ce reusea sa faca pentru noi si pentru Radio Contact acest prietenos robotel. Pentru reportaje aveam un reportofon (urias) Marantz. Ar mai fi fost… Un al doilea reportofon, un DAT, un dublu-cas si alte cateva, dar acestea ori au fost luate pentru “pastrare” de Radu Soanca, ori “au disparut”.

Ca muzica nu ne puteam lauda cu foarte multe. Cateva viniluri LP pe 33, vreo doua “brate” de single-uri pe 45, cateva CD-uri si casetele lui Jonny. Bucuria noastra era ca printre CD-uri si single-uri existau “noutati”. La acea vreme nu exista mp3-ul, internetul sau Youtube. Pentru a asculta muzica noua ori stateai cu orele cu urechea pe unde scurte, ori trebuia sa “ai relatii”. Toti cei care am “mosit” la Radio Contact Bucuresti aveam ca hobby muzica. Pentru a face rost de “muzica buna” fiecare dintre noi “avea relatii”. Tin minte ca se intampla sa pierd noptile inregistrand muzica. Plecam de acasa pe la cate un coleg care la randul lui imprumutase pentru 24 de ore unul sau doua albume pe vinil. Alti colegi fondatori ai Radio Contact Bucuresti erau DJ colaboratori in discoteci. Nici unul dintre noi nu mai facusem radio. In ‘90 pentru noi toti radioul inseamna in primul rand muzica.

Astazi imi dau seama ca pe langa afacere, asemeni arhitecturii, radioul este si el o forma de arta. Kitsch-ul si calitatea de mana a doua in radioul de azi, au aparut poate si datorita unor manageri oportunisti care nu dau doi bani pe arta adevarata. Poate si din acest motiv Radio Contact, iubit candva de ascultatori, este astazi doar o amintire. Daca vrei sa scapi rapid de problemele celui care te-a sprijinit sa te afirmi poti folosii orcand: „A fost sotul mamei mele, nu tatal meu vitreg. Punct.“