Istorie Radio Contact: Ami Constantinescu (partea a II-a)

Post-revolutie, politica, studentie si capitalism

Pentru a intelege cat mai corect entuziasmul ce-l aveam in februarie 1990 este recomandat sa va prezint conjunctura in care Radio Contact (la inceput… Bucuresti) a aparut la noi, aici pe malul Dambovitei.

In decembrie 1989, initiata la Timisoara, apoi finalizata la Bucuresti, a avut loc revolta romanilor impotriva regimului lui Nicolae Ceausescu. Unii o numesc revolutie, altii lovitura de stat. Altii, care doresc asemeni rabinului sa impace ambele tabere, o numesc lovilutie. Atunci romanii si in special bucurestenii, parca o luasera razna. Libertatea ii lovise prea brusc. Foarte putini dintre ei stiau ce inseamna libertatea. Majoritatea au inteles-o in felul lor. Pentru cateva luni bune, puterea institutiilor statului a fost aproape zero.

Eu eram student in anul patru la arhitectura. Eram tare mandru de asta. Dorisem sa fiu arhitect inca din gradinita. Reusisem sa intru la arhitectura “din prima” in urma unui examen dificil (6 sau 8 pe un loc). Ca mai toti studentii (fara minte) am auzit la televizor apelurile repetate ce ne chemau sa ne “aparam scoala”. Asa ca, in loc sa privesc in continuare revolutia la televizor, am ajuns in Institutul de Arhitectura Ion Mincu. Asta se intampla prin decembrie 1989, cred ca pe 23. Ma alaturasem unui grup de studenti si profesori (si rectorul era printre noi) care parca se incazarmasera in scoala. Acolo stateam peste ziua, acolo dormeam peste noapte (intr-un birou la mezanin, pe niste saltele aduse din sala de sport), acolo mancam, acolo ne spalam. Nici pana astazi nu am aflat ce aparam. Mai ales nu stiu de cine aparam. Afara gloantele zburdau in voie. In alergarile lor necontrolate spargeau vreun geam, ori ricosau in vreun perete, ori il sfredeleau cu infometate si ramaneau captive in el, ori raneau fara voie cate vreun trecator. Gloantele erau nevinovate. Cei care le eliberau da.

Din cand in cand, folosind monezi de 25 de bani (erau la mare cautare atunci), de la telefoanele publice din holul arhitecturii mai sunam acasa sa-i anunt pe ai mei ca inca mai exist si “totul e bine”. Am stat in scoala cateva zile. Incepusem sa ne cunoastem si sa imprietenim. Ne impartaseam unul altuia sperantele, spaimele, visele, idealurile. Nu mai conta daca eram studenti, asistenti sau profesori. Eram cei care aparau scoala. In acele zile s-au nascut cele mai nastrusnice idei, au aparut cele mai frumoase sperante.

Ca mai toate universitatile romanesti, si scoala noastra fusese “impodobita” la interior cu afise si lozinci comuniste, cu pozele “tovarasului si tovarasei”, cu indemnuri adresate “omului de tip nou”. Aceste “gunoaie” acopereau aproape toti peretii. Prin ianuarie 1990 daca te plimbai prin arhitectura puteai vedea ceva nemaipomenit. Unii profesori, chiar si sefii de catedre (nu imi amintesc daca si fostul secretar de partid), cocotati pe scaunele noastre inalte de atelier, cu cate un spaclu, o carpa sau un burete in mana, curatau peretii de “podoaba comunista”. Brusc, studentii au capatat putere in scoala. Majoritatea studentilor asemanau “corpul didactic” cu dictatura. Unor profesori, fosti “propagandisti” comunisti, le-au fost boicotate cursurile.

Studentii din arhitectura se organizasera intr-o asociatie: ASA (Asociatia Studentilor Arhitecti). ASA preluase ad-hoc cateva birouri ce apartinusera organizatiei UTC (Uniunea Tineretului Comunist) din scoala si Clubul A. Printre cei aflati in fruntea ASA o mare pondere o aveau cei care in decembrie “aparasera scoala”. Cu ajutorul voluntarilor ASA studentilor din arhitectura li se repartizau “ajutoarele” primite din strainatate. De cele mai multe ori ajutoarele constau in hartie si rechizite. Pentru noi hartia de desen avea o valoare incomensurabila. De obicei in papetarii nu se gasea, iar cand aparea avea un pret foarte mare pentru bugetul noatru studentesc. Singurul magazin pe care-l iubeam era Agenda, langa Curtea Veche.

Printre ajutoare primisem si cateva masini de scris portabile (marfa interzisa in perioada lui Ceasca), 2 sau 3 multiplicatoare, un Gestetner manual, multa hartie format A4 si coli cretate format A1. Unei colege i-a venit ideea sa scoatem o publicatie. O publicatie saptamanala a studentilor de la arhitectura, pe care sa o distribuim gratis colegilor si prin care ii puteam informa pe toti colegii nostrii despre noutatile din scoala. La acea data in Romania existau ca mijloace media radioul si televiziunea nationala, si cateva publicatii cotidiene sau saptamanale concepute si tiparite la “Casa Presei Libere”. Foaia noastra s-a numit “Planseta” si cred ca a avut 6 sau 7 aparitii. Am fost foarte mandri atunci cand am “tiparit” vreo mie de exemplare alb negru si apoi cu pensula am colorat un tricolor pe fiecare exemplar in parte. Grea a fost partea cu uscatul acuarelei. Tin minte ca noaptea, in arhitectura, atunci cand ne pregateam respectiva editie, asternusem “Planseta” la uscat pe intregul coridor de la etajul doi. A doua zi nu am reusit sa impartim toate numerele colegilor si profesorilor din scoala, asa ca ne-am hotarat sa le vindem cu un leu in Piata Universitatii. Vanzarea s-a terminat foarte repede. Multi cumparau din curiozitate pentru ca era prima “fituica” color pe care o vazusera (toate ziarele in aceea vreme erau alb-negru; numai unele reviste erau tiparite color), dar apoi cand citeau articolele sau vedeau caricaturile isi dadeau seama ca era doar un “moft” studentesc. Pe la numarul 4, hartia format A1 se epuizase. Reusisem sa “cersim” cateva zeci de coli la decanat, ne mai adusese cineva cateva sute de la o tipografie, altcineva tot cateva sute de la UMRL (Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi). Noi continuam sa “tiparim” color la pensula “Planseta”, sa o uscam noaptea pe coridoarele etajului doi si sa o distribuim prin scoala. Ce ne ramanea vindeam in Piata Universitatii, iar cu banii ne cumparam acuarele, tus si hartie. Alaturi la Universitate aparuse un post de radio UNI-FUN RADIO. Studentii de la Universitate ne-o luasera inainte. Ei aveau un post de radio. Noi aveam numai o fituica. Pentru prima oara nu mai eram cei mai cu mot. Inainte de ‘89 ne consideram stat in stat. Serile si noptile din Club A, balul bobocilor de la Arhitectura, obiceiul vopsirii bobocilor, martisoarele, felicitarile, toate rabufnirile noastre artistice si publice, toate acestea le-am simtit pierdute in fata celor de la Universitate. Ei aveau un post de radio.

Era seara. Seara zilei de 24 februarie 1990. Luni pe 26 trebuia sa apara “Planseta”. Cineva ne aduce o stire “bomba”. Dinu Patriciu ar fi primit acceptul rectorului Sandu Alexandru sa ne aduca si noua, la arhitectura un post de radio. Minunea se intamplase.

In aceea noapte, in timp ce exemplarele colorate din “Planseta” se odihneau cuminti pe parchetul coridorului de la etajul doi, impreuna cu cativa colegi, cativa necunoscuti si doi belgieni urcam pe scari pana intr-un atelier de la ultimul etaj niste lazi metalice albastre. A doua zi, duminica, s-a montat pilonul antenei, antena, emitatorul, masa de mixaj (albastra si ea), casetofoanele deck, Jonny, cele doua pickup-uri direct drive si un CD player. Probele de emisie le-a deschis Jonny. Seara, pe 25 februarie 1990, pe 68,7 FM, primul care a inaugurat microfonul a fost Marius Priscu. Din acel moment recastigasem prestigiul pierdut in fata colegilor de la Universitate.

Marius Priscu este acum arhitect si traieste in Cape Town in Africa de Sud, Radio Contact Romania a ajuns in scurt timp o afacere de succes, iar povestea mea despre radio abia am inceput sa o scriu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s