In ultima vreme discutiile pe care le port se invirt inevitabil jurul ideii de menire. Iar cei cu care vorbesc sunt pusi in dificultate atunci cind ajung sa ii intreb: care este menirea ta? Cu toate acestea, raspund: inca nu stiu. Pentru cineva care ajunge la 30 de ani, asa cum mi s-a intimplat mie, sa nu iti cunosti inca menirea este periculos. Periculos pentru ca iti tarasti viata de pe o zi pe alta, facand fie ce este nevoie sa faci fie ceea ce iti place sa faci sau uneori nici una nici alta. Iar in acel moment, ti se insinueaza subtil in minte, atunci cind te duci la culcare, cind stai singur in fata farfuriei cu mancare, cind stai in cada cu apa fierbinte si te uiti in tavan sau cind astepti minute in sir autobuzul privind in gol: ce noima am eu pina la urma pe fata acestui pamint?

Toata viata am asteptat un semn care sa imi reveleze menirea. Stiam ce imi doresc sa fiu, ce vreau sa fac, dar cu toata harababura care se petrece in jurul meu, in jurul nostru, imi spun ca ceea ce vreau eu sa fiu nu este posibil iar uneori parca nici nu mai are vreo importanta ce vreau sa fiu. Altii probabil ca nici nu stiu ce vor sa faca, nici nu au dorinte ascunse care sa ii mine in viata catre un tel determinat care sa le defineasca menirea. De fapt ce e menirea: ceea ce vreau eu sa fiu, ceea ce vor altii sa fii, ceea ce devii pentru ca asa se intimpla sau ceea ce vreau Dumnezeu sa fii?

 Dar inainte de a-ti afla menirea trebuie sa mai ai un declic: sa traiesti clipa maturitatii tale. Eu am trait-o, poate si altii au trait-o. E o clipa care nu vine si trece fara sa nu o simti. E ceva sigur, il vezi venind si il vezi trecind, uneori simtindu-l intr-un moment bine conturat, alta data dupa mai multe momente legate, dar stii sigur ca l-ai avut. Si totusi cind l-ai simtit, nu trebuie sa il lasi sa treaca, altfel va trebui sa il mai traiesti o data si inca o data, pina il mentii stabil prin ceea ce faci. Unii oameni inca nu l-au trait, probabil pentru ca nu e timpul, altii pentru ca nu il ajuta sa vina, altii pentru ca au impresia ca l-au avut dar de fapt a fost ceva care nu s-a lasat prins. Pentru ca dupa ce ai simtit ca te-ai maturizat, trebuie sa iti schimbi atitudinea, sa stringi nodul in jurul momentului si sa nu il lasi sa scape. Numai dupa acel moment stii ca ai trecut cu bine.

Dar maturizarea nu inseamna totul. Pina la a-ti realiza menirea, mental, mai e drum lung. Astepti sa vina, uneori o simti venind, asa ca o durere de burta care nu e, vezi tot felul de semne sau iti inchipui ca le vezi dar nu sunt, incepi sa ai fantezii cu menirea ta, te joci cu ea si zici ‘ce frumoasa e’, dar a doua zi o pierzi sau parca nu ti se mai pare atit de frumoasa. Uneori o vezi intunecata si spui ‘de ce eu,  de ce trebuie sa am eu menirea asta?’ si iar te amagesti si spui ca nu e adevarata, nu asta iti doresti tu de la viata. Te rogi la Dumnezeu si zici ‘da-mi Doamne un semn sa imi vad menirea ca nu mai suport, pe bune m-am saturat sa astept’, dar tot nu vine. Si apoi, deodata, te loveste in minte precum un sughit brusc, intr-o zi sau intr-o noapte, cind te uiti la televizor sau mergi pe strada, cind te uiti in oglinda sau te descalti, orice alta activitate care parca nu e potrivita pentru un asemenea moment si atunci vezi ceea ce ar trebui sa fii, simti ceea ce ar trebui sa fii. Uneori nu e verosimil, zici ‘neah, e o halucinatie’, nu e visul meu, eu vroiam sa fiu altfel. Alteori ti se pare ca e ceea ce vroiai tu sa fii, dar nu e asa, e o parere, caci universul asta vorbeste in limbajul comun al oamenilor, nu iti poate rosti cuvintele nerostibile intr-o minte simpla de om, ca sa iti spuna ca esti pe aproape dar de fapt nu ai inteles deloc.

Sunt oameni care au fost si care au murit si care nu si-au simtit menirea niciodata. Este posibil si asta, pentru ca menirea lor era prea indepartata. Chiar si cind iti stii menirea, menirea ta nu e aici si acum, nu e nici macar menirea ta, tu esti doar un instrument, menirea nu e niciodata exact ceea ce ai crezut tu ca e. Tu doar vezi drumul ei, crezi ca duce intr-un loc frumos, un loc care te face fericit, care te multumeste sufleteste. Asta e ceea ce crezi tu. Dar tu nu vezi drumul pe care apuci: este foarte lung sau poate este intortocheat, poate in fata e o poienita sau poate o jungla, poate ca locul in care ajungi o sa te multumeasca sau poate va fi o ruina. Caci menirea e uneori doar drumul nu si ceea ce vezi de-a lungul lui. Iar uneori drumul tau e lung si gol si mergi pe el si vezi ca e numai desert. Dar in calatoria ta nu ai vazut ca drumul tau s-a intersectat cu alt drum, ai calcat din greseala la rascrucea dintre ele fara sa iti dai seama, iar pasul pe care l-ai facut a lasat o urma de care se va impiedica calatorul care vine din partea cealalta. Este trist dar menirea ta a fost o simpla groapa in tarina drumului. Pentru ca unii dintre noi au simpla menire sa ghideze sau sa creeze menirea altora. Printr-o simpla atingere de mina, printr-un simplu cuvant de incurajare rostit, prin faptul ca il ridici cind e cazut la pamint, prin faptul ca ii faci un rau cind nu se asteapta, prin faptul ca il uiti cind trebuie, prin faptul ca ii rupi inima vreodata. Iar daca nu se intimpla nici unul din lucrurile astea, atunci priveste la copilul tau. El a fost menirea ta.